Visezi si stii ca visezi, dar experienta e mai puternica decat realitatea in sine. Am avut un vis atat de .. nici nu stiu cum sa ii zic. Am visat ca a murit tata, un vis ca o continuare a zilei care tocmai a trecut. Realist, credibil, palpabil, cu gust si miros, senzatie de frig si cald, exact ca in realitate. Nu l-am vazut mort, dar i-am perceput lipsa, o lipsa lasata in urma nu de plecatul la servici, ci de moarte. Un vis nu despre moartea in sine, ci despre golul lasat in urma, un gol pustiitor cu care nu reuseam sa ma impac. Sunt constienta ca moartea face parte din viata. La fel ca frunzele de pe copaci. Nu exista copaci fara frunze, chiar daca in anumite anotimpuri copacii nu au frunze, ele vor creste, vor cadea si vor creste din nou. Sunt atat de impacata cu ideea mortii mele, incat nu ma cutremura cu nimic posibilitatea de a muri in clipa urmatoare, chiar inainte de a termina aceasta fraza, si ma sperie mai degraba batranetea decat moartea, dar undeva in subconstient, mai traieste iulia micuta, a carei singura spaima era de a-si vedea parintii cu parul alb, ceea ce imi aduce aminte de un alt vis, avut candva demult, cand nici tata nici mama nu aveau inca multe fire albe( probabil ca aveau atat de putine ca nici nu le observasem) : cred ca l-am visat de mai multe ori, pentru ca imi amintesc atat de bine ca si cum ar fi o amintire a unui moment real, nu al unui vis. Eram undeva in zona casei de moda din Satu Mare, cladire inalta, neobisnuita, ciudata, pe care o remarcasem probabil cand eram mica, fiind deosebita fata de altele. Eram acolo pe undeva, singura intr-un oras plin de oameni, de straini, eu copil mic, fara idee cum sa ajung acasa, dar fara sa ma inspaimante in clipa aia ideea de a fi singura acolo . L-am vazut pe tata venind de pe strada cu teatrul, cu geanta in mana, cu chipul lui de atunci, dar cu parul inspaimantator de alb, si parca cu cat era mai alb parul lui tata, cu atat ma instrainam de tot, si cu atat deveneam mai singura, si cu atat mai tare disparea si ideea de ”acasa”. M-a inspaimantat atat de tare incat am inceput sa fug, fugeam spre el, dar fara sa vreau, pentru ca nu vroiam defapt sa ma apropiu de el, de parca m-as fi apropiat de batranetea lui, de clipa premergatoare mortii , si atunci am realizat ca urmeaza sa raman singura, fara nimeni, intre necunoscuti. Eram micuta, si cand m-am trezit, am rasuflat usurata crezand ca a fost doar un vis, si crezand cu adevarat ca insingurarea aceea din vis nu o voi simti niciodata cu adevarat. Acum stiu ca suntem singuri, chiar daca exista perioade in care iluzia ca apartii de cineva e atat de reala incat te face sa uiti cat de singur esti defapt. Dupa visul ala, nu m-a mai tulburat nici un alt vis atat de tare. Atunci aveam mai putin de 10 ani cred, acum am de doua ori pe atat, si realizez ca iulia aia micuta din visul ala e tot aici, la fel de inspaimantata de necunscut. E luna plina si in perioada asta perceptiile ne sunt tulburate. Pana si cainii au cosmaruri pe luna plina. Si de data asta ma bucur ca m-am trezit, si a fost doar un vis. Acum si tata, si mama au parul alb, si am deja si eu cateva fire, dar parul alb nu ma mai inspaimanta. Fiecare zi in care inca suntem aici cu totii este o minune, chiar daca pentru unii dintre noi este un chin si o lupta continua cu boala si cu oamenii abjecti din jur.
b88pie
comentarii recente